Procesul globalizării lumii postmoderne a atins toate structurile societăţii, fiind însoţit de o înţelegere foarte diferită, motiv pentru care şi atitudinile fată de acest fenomen au fost tot atât de deosebite. Dacă urmărim reacţiile Bisericilor fată de noul proces al dezvoltării economice, atunci trebuie să recunoaştem că acestea sunt ambivalente. Consiliul Ecumenic al Bisericilor, bazat pe experienţa sa în probleme de economic, pentru a veni în ajutorul Bisericilor membre, a oferit un text-document, care să clarifice anumite noţiuni şi manifestări ale globalizării economiei şi, de asemenea, să atragă atenţia asupra pericolelor sau aspectelor negative ale acestui fenomen. Consiliul Ecumenic a oferit, cu această ocazie propuneri şi alternative la reformele economiei liberale de piaţă, lansate de institutele financiare internaţionale în cadrul procesului economic al globalizării. Documentul poartă titlul sugestiv al unei cereri din rugăciunea domnească: “Nu ne duce pe noi în ispită…” (1). El reprezintă o încercare de a pune la dispoziţia Bisericilor un răspuns competent la problemele complexe şi de multe ori neînţelese sau intenţionat voalate ale globalizării.
Institutele financiare internaţionale au reacţionat la criticile aduse sistemelor economice financiare, aplicate în cadrul globalizării şi încearcă să-şi câştige ca parteneri de dialog Bisericile, instituţiile internaţionale bisericeşti sau organizaţii sociale, pregătind în acest fel strategii speciale, prin intermediul cărora să-şi pună în practică ideile şi principiile economice şi financiare. Este vorba în special de Institute financiare internaţionale ca Banca Mondiala sau Fondul Monetar Internaţional (FMJ). Banca Mondială, bunăoară, are în structurile ei an director, care se ocupă cu dialogul interreligios (2). Desigur parteneriatul oferit este măgulitor şi în acelaşi timp ademenitor, dar Bisericile şi reprezentanţii lor în acest dialog vor trebui sa fie foarte bine pregătiţi pentru această colaborare. Este important să fie stabilit dacă această ofertă este doar aparentă, încercându-se pe această tale anihilarea protestelor sau ca este, intr-adevăr, reală, cu participare la hotărârile decizionale. În ultimul caz, trebuie să se ştie dacă există vreo şansă de a influenta deciziile sau este vorba doar de o participare la care majoritatea voturilor este asigurată deja de reprezentanţii institutelor financiare mondiale şi ai statelor superindustrializate. Invitaţia la dialog implică responsabilitatea Bisericii şi poate pune în joc credibilitatea ei.
Desigur, nu este un secret pentru nimeni faptul că institutele financiare internaţionale nu sunt asociaţii sau organizaţii cu teluri caritative, ci scopul lor este profitul, care, de cele mai multe ori, se realizează în detrimentul semenilor, persoane sau instituţii. Pe baza principiilor evanghelice, Bisericile nu pot accepta un sistem sau reforme economice, care nu urmăresc decât creşterea nelimitată a profitului, fără să fie luată în considerare dreptatea socială, ale cărei rădăcini profunde se găsesc în însăşi voinţa lui Dumnezeu. De asemenea, se atrage atenţia asupra folosirii de către institutele financiare internaţionale a unui limbaj nediferenţiat în privinţa spiritualităţii (3), care poate reprezenta tot atâtea capcane pentru legitimarea teologică a unor structuri economice. Un dialog nu se poate refuza, dar atenţia participanţilor trebuie să fie foarte perspicace. Pornind de la exemplul lui Iisus, care a căutat dialogul ca Zaheu (Lc. 19,1-10), omul profitului şi al îmbogăţirii prin toate mijloacele, dialogul cu cei ce hotărăsc profilul reformelor economice nu numai că nu poate fi refuzat, ci, din contră, el trebuie căutat.
Prea multe iluzii nu se pot face pentru că programele de acomodare structurală (Strukturelle Anpasungsprogramme SAPs) impun o anumit austeritate, care cere sacrificiu ce este resimţit şi suportat mai ales de cei slabi. În cadrul acestor programe se oferă împrumuturi care conţin şi impun condiţii foarte precise ce trebuie aplicate în diverse domenii ale politicii economice naţionale. Aceste programe promovează şi susţin o politică monetară strictă şi antiinflaţionistă, privatizarea instituţiilor publice, înlăturarea controlului devizelor şi flexibilitatea pieţelor de muncă, desfiinţarea preţurilor de stat, care vor fi hotărâte direct de piaţă; ele obligă guvernele la crearea unui climat favorabil investitorilor străini. Prin controlul programelor de acomodare structurala se urmăreşte îngrădirea rolului guvernelor şi creşterea puterilor antreprenorilor privaţi. Este uşor de înţeles că astfel de programe au găsit o largă înţelegere şi aprobare la concernele transnaţionale. Recent este înscrisă în catalogul programelor de acomodare chiar şi privatizarea bunurilor şi a serviciilor fundamentale de aprovizionare (apă, servicii sanitare, educaţie etc.) (4), care au influentă vitală în ceea ce priveşte însăşi existenta omului.
Bineînţeles că astfel de programe, promovate de economia neoliberală pun sub semnul întrebării suveranitatea statului. Jonathan Cahn a descris acest proces în Harvard Human Rights Journal după cum urmează: “Banca Mondială trebuie privită ca o instituţie de ordin politic, care cu ajutorul pârghiei ei financiare exercită puterea, pentru a se aşeza în locul guvernelor alese în mod absolut legal, pentru a schimba chiar şi constituţia ţărilor debitoare. Consilieri apropiaţi Băncii Mondiale prescriu, adeseori, o mare parte din politica unei ţări: politica comercială, a impozitului, volumul serviciilor publice, locurile de muncă, serviciile de sănătate, deciziile ecologice, politica energetică, condiţiile de repopulare, regulile de logistica precum şi politica planului de buget. Banca Mondială joacă acest rol de legiuitoare prin faptul că ea leagă împrumuturile ei de condiţii“ (5).
Nu este deloc greu să observăm cât de mult a crescut dominaţia finanţelor private şi interesele anumitor instituţii în viata societăţii zilelor noastre. Economia globalizării este implicată intr-o concurenta nelimitată de acumulare de capital şi în acelaşi timp de asigurare a profitului. În scopul asigurării resurselor şi protecţiei investiţiilor şi comerţului sunt folosite tot mai frecvent puterea politică şi cea militară. Această nouă orientare economică este desemnată ca neoliberală, iar proiectele noii economii nu cunosc nici o graniţă. Bineînţeles că realizarea unor astfel de ţeluri are consecinţe profunde de natură politică socială, culturală şi chiar reacţii de natură religioasă. Aceste consecinţe sunt resimţite de oameni printr-o sărăcire exagerată, o creştere a inegalităţilor şi nedreptăţilor sociale ca şi o înmulţire a catastrofelor ecologice ce ameninţă existenta omului pe întreg globul (6).
Invitaţia Bisericilor la o colaborare cu Banca Mondială şi FMI va trebui să ia în considerare politica financiară practicată prin intermediul sistemelor economice ale globalizării, care conduc la o îngrădire a suveranităţii statului, considerat până acum, în mod tradiţional, ca o instituţie ce protejează bunăstarea şi drepturile cetăţeanului. De asemenea, aplicarea programelor economice însemnează şi o pierdere a libertăţii prin integrarea oamenilor într-un sistem rigid şi, în concluzie, o lezare a drepturilor omului. Sistemele economice practicate în cadrul globalizării cer oamenilor flexibilitate, dar ele îşi urmăresc scopurile cu o intransigentă, care nu permite spaţiu decât pentru acomodare la condiţiile impuse de normele financiare. Aceasta este realitatea de la care se pleacă în dialogul dintre institutele financiare internaţionale şi Bisericile ce vor accepta un dialog. Realitatea impusă de sistemele globalizării, care urmăresc creşterea nelimitată a profitului pentru un grup numeric tot mai restrâns va trebui confruntată cu oferta lui lisus Hristos, care a venit pentru ca omul sa aibă viaţă din belşug (Ioan 10,10). Avem în faţă confruntarea unei economii de piaţa libera şi o economie a vieţii în Dumnezeu. Pornind de la această viziune creştină, Bisericile vor trebui să propună alternative, care să fie puse în serviciul omului în general şi să susţină proiectele care nu urmăresc doar profitul economic, ci pe cele ce au în vedere şi demnitatea omului, care pentru creştini decurge, în primul rând, din faptul că omul este chipul lui Dumnezeu.
Bisericile, în dialogul lor cu reprezentanţii sistemelor economice ale globalizării nu pot uita faptul că viaţa socială a Vechiului Testament se bazează pe dreptatea socială. Abuzurile în această privinţă au constituit obiectul criticii profeţilor, care au subliniat că abaterile de la dreptatea socială reprezintă lipsa de respect faţă de Dumnezeu. Isaia, Amos, Psalmii excelează prin pagini de apărare a săracilor, reprezentând o chemare la restabilirea dreptăţii sociale. Ideea de dreptate socială a trecut de la profeţi la perioada iudaismului, iar Siracidul oferă în această privinţă cuvinte de o profunzime deosebită: “Cel ce jertfeşte un animal luat din bunurile săracilor, acela junghie fiul sub ochii tatălui. Pâinea neagră este viaţa săracilor; cel ce le-o ia de la gură este un ucigaş. Cel care-1 lipseşte pe aproapele său de hrană, acela îl ucide; cel care opreşte plata simbriaşului său, acela varsă sânge“ (Intelep. Iui Sirah 34, 21 -22). Suntem confruntaţi aici cu reflecţii cu caracter sapienţial pe marginea dreptăţii sociale, inspirate din credinţa în Dumnezeu, lecturi, observaţii şi călătorii a căror valabilitate este incontestabilă pentru creştini. Iertarea datoriilor în anul sabatic urmăreşte să asigure promisiunea:“că-n mijlocul tău nu va fi sărman “ (Dtn. 15,4). Dumnezeu apare peste tot în Vechiul Testament ca legiuitorul şi ocrotitorul săracilor, al orfanilor, văduvelor şi în general al celor marginalizaţi.
Creştinismul a preluat angajamentul social al Vechiului Testament şi realizează cu sfinţii din Ierusalim o experienţă unică, cel puţin pentru perioada de început, ca “nimeni să nu fie lipsit intre ei“ (FA 4.32-35). Cu timpul, împlinirea tuturor lipsurilor n-a mai fost posibilă prin forţe proprii şi au făcut apel, prin Sf. Pavel, după modelul ajutoarelor trimise de iudeii din diaspora pentru cei din Ierusalim, la solidaritatea creştinilor din Asia Mică şi Macedonia. Apostolul strânge ajutoare din Corint, Tesalonic, Filipi, Galatia, Antiohia, Efes pentru sfinţii din Ierusalim. S-a născut, la iniţiativa Sf. Pavel, o adevărată competiţie în privinţa strângerii de ajutoare, care erau socotite nu numai ca milostenie, ci adeseori erau numite binecuvântare, slujire, dar spiritual, chiar comuniune au unire cu sfinţii (2 Cor.9,5.13; 8,1.4.7.19; Rom. 15,25-26) (7). Faptul că la Ierusalim se împărţea “fiecăruia după cum avea nevoie“ (FA4,35) nu evidenţiază atât situaţia economică, cât entuziasmul vieţii spirituale a comunităţii primare, manifestat prin acţiuni caritative dirijate de apostoli. La aceste aspecte ale vieţii cât şi la avertismentul Mântuitorului referitor la pericolul capitalizării bunurilor (Lc. 18,24) trebuie să ne gândim atunci când judecăm aspectele sistemelor economice ale globalizării. Acumularea bunurilor are adeseori la bază nedreptatea socia1ă şi lipsa de iubire şi respect fată de aproapele, scoţând în evidentă manifestări egoiste ce nu mai permit să recunoaştem în semenul nostru chipul lui Dumnezeu.
Bisericile angajate în mişcarea ecumenică au ajuns la concluzia că ideologia economiei neoliberale este în discordanţă cu viziunea lor despre ecumenism şi ecumenicitate. Creşterea necontenită a nedreptăţii, lipsa solidarităţii cu cei săraci, rebuturile şi distrugerile ecologice constituie aspecte ce nu pot fi împăcate cu unitatea Bisericii, care urmăreşte să devin un singur trup al lui Hristos. Consecinţele economiei neoliberale contrazic calitatea mărturisirii de credinţă şi, de asemenea, credibilitatea predicii că “ochii lui Dumnezeu spre cel sărac se îndreaptă“ (Ps.10,4). Bisericile sunt chemate în baza comuniunii lor şi a mărturisirii de credinţă să se pronunţe contra ideologiei economiei neoliberale. Consultaţiile care au avut loc în ultimii ani au ajuns la convingerea că economia neoliberală conduce la rebuturi, violenţă şi moarte. Această realitate trebuie să determine căutarea posibilităţilor de a schimba lucrurile, de a propune noi iniţiative şi de a căuta alternative. Bisericile trebuie să susţină o economie care este în serviciul vieţii (8). “Cumpăniţi asupra orfanului şi săracului, faceţi dreptate celui smerit, celui sărman. Scăpaţi-l pe cel sărman şi pe cel nevoiaş, din măna păcătosului scăpaţi-l “ (Ps.81,3-4). În acest sens, documentul grupei de lucru Nord-Sud din cadrul Conferinţei Bisericilor Europene sprijină un model numit “Economia socială de piaţă europeană“ ca o alternativă a globalizării. Acest proiect aşează la baza economiei sociale de piaţa valori ca demnitatea omului, dreptatea, libertatea, pacea, tenacitatea, responsabilitatea, solidaritatea şi subsidiaritatea (9). Prin acest sistem este susţinută, pe de o parte economia liberă, iar pe de altă parte se speră să poată fi exercitat un control care să evite sau să corecteze consecinţele sociale negative. Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de crearea unui cadru politic pentru economie (10).
Economia socială de piaţă are nevoie mai întâi de o ordine în cadrul căreia să se desfăşoare concurenţa, care este supravegheată de anumite norme ce împiedică crearea de monopoluri în cadrul concurenţei. Concurenţa ca şi produsele economice, progresul tehnologic sau creşterea bunăstării se dezvoltă în ramele unor reguli şi hotărâri politice. Cel de al doilea aspect al economiei sociale de piaţă îl constituie responsabilitatea de stat pentru existenţa şi funcţionalitatea sistemelor sociale de asigurare, prin care este garantat un minim de risc referitor la vârstă, accidente, boală sau şomaj. Economia socială de piaţă este un sistem ce se aplică deja în mod diferit în multe ţări ale Uniunii Europene, care urmăresc un echilibru intre libertatea economiei, bunăstarea şi asigurările sociale ( 11). Nimeni nu poate nega faptul “că globalizarea tinde în primul rând numai spre o civilizaţie tehnică ce trebuie să fie o civilizaţie mondiala, care, ca atare, nu constituie o comuniune şi nici nu are suflet. Şi tocmai din acest motiv este important ca globalizarea să fie condusă, controlată şi înfrânată de standarde etice“ (12). Desigur, nici acest sistem nu este perfect, pentru că şi aici sunt înregistrate aspecte negative, care pot aduce la instabilitate şi pot declanşa crize. Aspectul atrăgător al acestui sistem îl constituie ţinuta lui socială, în care interesele oamenilor sunt mai bine reprezentate decât în economia liberă de piaţă. În acest fel, globalizarea nu conţine doar aspectul profitului economic, ci şi un element etic, foarte important din punct de vedere social.
Aici, în impunerea aspectului social, Bisericile găsesc o motivare solidă pentru a se angaja în dialogul cu institutele financiare internaţionale. De asemenea, contribuţia Bisericilor este motivată şi prin participarea la elaborarea regulilor, care să asigure economiei un cadru uman de dezvoltare. Pentru atingerea acestui scop, colaborarea cu celelalte religii şi cu organizaţiile nonguvernamentale este recomandată şi necesară, pentru că numai în mod organizat se pot armoniza interesele oamenilor cu scopul urmărit de globalizarea economică. Bisericile vor reprezenta în dialogul lor cu institutele financiare internaţionale interesele, necazurile şi frustrările multor categorii sociale, care sunt excluse de la participarea directă la deciziile ce privesc situaţia lor. Privit de aproape, procesul globalizării reprezintă o internaţionalizare a interacţiunilor economice, dar acestea aduc cu ele şi o limitare a cuceririlor democratice, a libertăţii oamenilor, care fără sisteme bine organizate de asigurări sociale şi protecţii ecologice sunt lăsaţi la interesele marilor concerne transnaţionale sau sunt părăsiţi, după ce nu mai prezintă interes economiei libere de piaţă (13).
Globalizarea economiei este privită de Biserică prin prisma valorilor fundamentale ale învăţăturii creştine. În acest sens, documentul Europaeische Soziale Marktwirtschaft — ein Alternativmodell der Globalisierung? elaborat de grupa de lucru Nord-Sud a Comisiei Biserică şi Societate din cadrul Conferinţei Bisericilor Europene a definit câteva noţiuni, care trebuie să fie luate în considerare în dialogul Bisericilor cu institutele financiare internaţionale. Demnitatea omului se bazează pe învăţătura creştină a promisiunii‚ Dumnezeu de a se îngriji de toţi oamenii, inclusiv de cei slabi şi săraci. Dreptatea implica o împărţire corectă a bunurilor şi resurselor economice. Libertatea este un bun al tuturor oamenilor şi nu doar un drept al celor puternici de a acţiona în societate. Pacea reprezintă
capacitatea de a rezolva conflictele pe cale nonviolentă. Tenacitatea pune în evidenţă faptul că lumea nu cuprinde doar oameni, ci întreaga creaţie. Responsabilitatea nu permite împărţirea lumii în popoare puternice şi lipsite de putere. Împărţirea puterii între popoare, religii şi naţiuni, ca şi folosirea puterii în mod responsabil constituie o premiză pentru ca globalizarea să aducă roadele dorite. Solidaritatea recunoaşte că toţi oamenii aparţin aceluiaşi trup al societăţii şi trebuie să se bucure de aceeaşi demnitate umană. Subsidiaritatea cere societăţii să promoveze micile comunităţi şi persoanele, protejându-le pentru ca ele să poată să-şi urmeze cursul dezvoltării lor proprii (14).
Bisericile în dialogul lor cu reprezentanţii economiei neoliberale trebuie să facă dovada că iubirea se îndreaptă în primul rând faţă de cei săraci, de cei slabi, de cei marginalizaţi şi deznădăjduiţi. Această grijă a fost şi trebuie să rămână o temă constantă a predicii şi acţiunii Bisericilor şi a creştinilor. În ajutorarea marginalizaţilor, în solidarizarea cu cei în suferinţă., apare cel mai pregnant angajamentul nostru social (Mt. 25,35u). Bisericile şi creştinii ca persoane trebuie să se angajeze, după exemplul biblic, pentru dreptate socială şi o ordine economică ce au în vedere bunăstarea tuturor oamenilor. Ele trebuie să sprijine sisteme care promovează libertatea oamenilor, precum şi dreptul lor de participare la hotărârile ce privesc existenta lor. Din aceste motive, Bisericile vor sprijini o economie socială de piaţă, care se bazează pe economia liberă, dar şi pe solidaritatea şi responsabilitatea socială. Atât solidaritatea cât şi dreptatea, care implică responsabilitatea sunt noţiuni ce stau în centrul eticii biblice, reprezentând valori ce găsesc un larg ecou şi în alte religii, care trebuie antrenate în sprijinirea aspectului spiritual şi social al economiei.
Charta Oecumenica a subliniat că unitatea Europei, dacă nu este sprijinită de valori comune nu poate fi realizată şi nu poate fi de durată. “Noi suntem convinşi, declară Charta, ca moştenirea spirituală a creştinismului reprezintă o putere inspiratoare pentru îmbogăţirea Europei: Pe baza credinţei noastre creştine, noi ne angajăm pentru o Europă umană şi sociala, în care sunt respectate drepturile omului şi valorile fundamentale ale păcii, dreptăţii, libertăţii, tolerantei, participării şi solidarităţii. Noi accentuăm respectul profund pentru viaţă, pentru valorile căsătoriei şi familiei, pentru angajamentul preferenţial în favoarea celor săraci, pentru disponibilitatea de a ierta, pentru milostivire… În acelaşi timp trebuie evitat orice eurocentrism şi trebuie întărită responsabilitatea Europei pentru întreaga umanitate, în special pentru săracii din întreaga lume“. Aceste declaraţii sunt urmate de obligaţii: să ne înţelegem unii cu alţii cu privire la conţinutul şi scopurile responsabilităţii noastre sociale şi sa reprezentăm, pe cât posibil, împreună preocupările şi viziunile Bisericilor faţă de instituţiile europene secularizate; să apărăm valorile fundamentale de orice atac împotriva lor“ (15).
Bisericile se găsesc în faţa unor provocări noi şi ele trebuie să-şi asume responsabilitatea pe care o implică misiunea lor în lume. Faptul că în ultimul timp religia şi credinţa au câştigat o nouă pondere implică o nouă responsabilitate (16), iar Bisericile au luat în serios această responsabilitate, încercând să susţină alternative faţă de sistemele economice propuse de economia neoliberală. Răspunsurile în această privinţă nu însemnează un amestec în interesele economice sau politice ale statului sau ale organizaţiilor societăţii moderne, ci ele constituie o datorie de a interveni în favoarea celor săraci, dezavantajaţi sau lipsiţi de apărare, o obligaţie, cu o bază biblică incontestabilă şi o responsabilitate misionară ce nu poate fi trecuta cu vederea. Neangajarea în această misiune atrage după sine pierderea credibilităţii.